(1)
Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.
(2)
Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
(3)
Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:
a)
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b)
prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4)
Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:
a)
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b)
nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
(5)
Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
(6)
Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres.