(1)
Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1.
în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;
7.
inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
8.
în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;
11.
nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată;
12.
s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
(2)
Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
(3)
În cazul în care cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casație nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiași hotărâri, indiferent de motivul invocat.