(1)
Cererea debitorului se soluționează de organul fiscal competent prin decizie de eșalonare la plată ori decizie de respingere, după caz.
(2)
Cuantumul și termenele de plată a ratelor de eșalonare se stabilesc prin grafice de eșalonare care fac parte integrantă din decizia de eșalonare la plată. În sensul art. 167, ratele sunt exigibile la aceste termene de plată, cu excepția situației prevăzute la art. 190 alin. (2).
(2^1)
În cazuri justificate, în funcție de specificul activității contribuabilului și de capacitatea financiară de plată a acestuia pe parcursul unui an, la cererea debitorului, organul fiscal central poate aproba plata diferențiată a ratelor de eșalonare.
(3)
Cererea se soluționează prin decizie de respingere în oricare dintre următoarele situații:
a)
în cazul cererilor depuse pentru obligațiile prevăzute la art. 184 alin. (6) și (7);
b)
nu sunt îndeplinite condițiile de acordare prevăzute la art. 186 alin. (1) și (2);
c)
debitorul nu depune documentele justificative necesare soluționării cererii;
d)
cererea și documentele aferente nu prezintă nicio modificare față de condițiile de acordare a eșalonării la plată dintr-o cerere anterioară care a fost respinsă;
e)
în cazul stingerii în totalitate, până la data emiterii deciziei de eșalonare la plată, a obligațiilor fiscale care au făcut obiectul cererii de eșalonare la plată.
(4)
După eliberarea certificatului de atestare fiscală și, după caz, punerea de acord a sumelor potrivit art. 191 alin. (5), organul fiscal competent verifică încadrarea cererii în prevederile prezentului capitol și comunică debitorului decizia de respingere sau acordul de principiu privind eșalonarea la plată, după caz.
(5)
Prin excepție de la prevederile alin. (4), în cazul debitorilor care nu dețin bunuri în proprietate, nu se emite acord de principiu privind eșalonarea la plată.