(1)
Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
(2)
Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei.
(3)
În cazul imposibilității de a stabili, într-un termen rezonabil, conținutul legii străine, se aplică legea română.